Precizare: Prezenta zicere trebuia să apară printr-o revistă lansată la apă cu subiectul „Cum scriu”. Pen’că a intervenit o diferenţă de perspectivă între redacţia noastră şi redacţia lor după ce am încropit materialul de mai jos, el n-a mai ajuns la revistă. Tehnicalităţi de genu’: da’ de ce nu ne ziceţi cum vă cheamă? Pen’că nu vrem! Nouă ne place celebritatea doar de după pseudonime. Nu pen’că ne-ar ateriza şi pe noi cineva forţat dacă am zbura de la Atena către nord, da’ nouă ne place ca argumentele noastre să aibă faţa proprie nu faţa noastră, obosită de avocatură. Aşa că aveţi mai jos ce-a ieşit, dar nu s-a dat la revistă. Enjoy! (or not)


Redacţia Loieri.ro e mai mult într-o forfotă virtuală. Ne vedem foarte rar faţă în faţă şi poate că, în mod paradoxal, asta ne face să funcţionăm aşa de bine. De fapt, noi practicăm distanţarea socială dinainte ca ea să devină mainstream. Dacă am fi trăit în altă epocă, n-am fi existat. Sau nu putem să ne închipuim în ce formulă am fi existat.

Deşi, dacă ne gândim la alte pandemii care au măturat Umanitatea, e posibil ca, dacă am fi trăit în vremea ciumei, să fi folosit umorul negru împotriva ei. După principiul celor de la Metallica, Fight fire with fire.

Cu toate că (L.E. încă mai) suntem #acasă, nu toată redacţia are chef de scris. Chiar şi despre cum scriem. Au zis-o direct: „Eh, las că am scris destul pentru alţii”. Aşa e Loieru’, mai zgârcit la vorbă.

Nici alţii din redacţie nu au fost uşor de convins, aşa că într-un final o să povestească despre cum scriem doar Aldo Moro şi Robi Ciobanu. De Robi poate aţi mai citit „Iustopia. Wellcome to the Machine”. Dacă nu, întreaga redacţie  v-o recomandă.

Iată, deci, cum scriem.

Aldo Moro

Într-un film documentar multipremiat despre manele, făcut dintr-un colaj de interviuri cu manelişti români de succes, una dintre întrebările de căpătâi adresate fiecărui interpret era următoarea: „ce este maneaua?” Relaxat, stând picior peste picior în fotoliu, Florin Salam era complet intrigat de o întrebare cu răspuns atât de evident: „doamnă, dacă trebuie să întrebi, nu o să înţelegi niciodată.”

Frumuseţea scrisului constă mai ales în faptul că te poţi juca cu stilurile şi registrele chiar şi în forme catalogate comun drept „închistate”, cum e stilul juridic. Desigur, trebuie să fim serioşi, profesionişti, plini de aere şi de importanţă, pentru că trăim din ceea ce facem şi mai ales din ceea ce scriem, dreptul român fiind covârşitor scriptic în detrimentul oralităţii.

Trebuie să ne pătrundem de seriozitate când redactăm fiecare ciot de frază, să fim atenţi să nu comitem vreo glumă, ca mai apoi să ni se dea cu soluţia în cap. Până la urmă, nu-ţi vine să râzi când încerci să faci cumpărături şi portofelul geme, de ce ar fi altfel când redactezi opinii juridice?

Mânaţi de acest avânt pragmatic profund stomacal, pe sistemul cine nu scrie formal juridic nu mănâncă, practicienii dreptului au învăţat repede că mândria şi umorul sunt precum virginitatea, e drăguţ să le ai, dar mai degrabă te deranjează profesional.

Doctrinarii, asemenea avocaţilor care oferă exclusiv consultanţă, nu sunt pătrunşi de asemenea dileme pragmatice şi nici de responsabilitatea a ceea ce debitează, ei fiind singurii jurişti pe deplin convinşi că obligaţiile lor sunt strict de mijloace. Hârtia – mai ales cea electronică – suportă multe, dovadă amploarea articolelor juridice din ultimii ani pe orice subiect e la modă, fără pic de rigoare practică.

La fel cum mi-am propus să nu mănânc când nu mi-e foame şi să mă opresc din mâncat atunci când sunt sătul, mi-am promis la începutul stagiaturii să nu angajez cauze în care nu cred şi să nu mint intenţionat.

Partea cu minţitul intenţionat am păstrat-o în ceea ce priveşte pledoariile – roşesc uşor şi mă bâlbâi când susţin ceea ce nu cred, cu toate că nu am trac şi nu sunt, în circumstanţe obişnuite, o persoană timidă.

În scris, în schimb, lucrurile sunt mai nuanţate. Cu timpul, am învăţat că Adevărul e un deziderat mai degrabă teologic, iar opusul adevărului mic, palpabil, real, dacă vrem, nu e minciuna, ci mai degrabă adevărurile.

Am învăţat că pot înflori, pot cosmetiza realitatea înconjurătoare fără mari remuşcări, deoarece realitatea e oribilă şi faptul juridic e în marea majoritate a cazurilor echivoc. Că cel care te minte cel mai mult nu e partenerul de viaţă, ci întotdeauna clientul. Că nu vei demara niciodată un proces ştiind complet măcar punctul de vedere al părţii pe care o reprezinţi.

Când am început să înţeleg cu adevărat asta am reuşit să scriu cu adevărat juridic. Să construiesc argumente acolo unde ele nu existau, ori erau subţiri. Să nu mai privesc peiorativ sofismele. Să pricep că a fi avocat ţine de vocaţie, o mixtură atât de specială între psiholog, preot şi amantă, unde îţi vinzi atât mintea, prin uzură, sufletul, prin încărcare cu „păcatele” clienţilor, precum şi trupul, prin îmbătrânirea accelerată – iar ceea ce primeşti te mulţumeşte doar dacă simţi că te-ai născut pentru aşa ceva.

Atunci şi abia atunci am înţeles cum trebuie să scriu pentru a convinge instanţele că punctul de vedere pe care îl susţin e ceva mai pertinent decât poziţia adversarului.

Dar dacă mă întrebaţi cum scriu, mă tem că nu o să înţelegeţi niciodată.

Robi Ciobanu

Într-un recent şi celebru Ghid interinstituţional, pe care noi, în redacţie, l-am supranumit „Ghidul POCAhontas”, li se trasau avocaţilor, printre altele, guideline-uri pentru redactarea documentelor ce urmează a fi depuse la rama ochelarilor Onoratelor, demne de indicaţiile tehnice pentru construirea autostrăzii Judecătoria Pucioasa – PreaÎnalta Curte de Incantaţie şi (câteodată) Justiţie. Fără a nega că la cioplirea cu ajutorul tastaturii a acestui Ghid au participat şi avocaţi, cred că munca, fără îndoială asiduă, putea fi canalizată spre ţeluri mai puţin Times New Romanice.

Bineînţeles, redacţia noastră s-a născut mai deşteaptă decât altele şi eu nu pot sări mai departe de trunchiul ei comun, chiar dacă, de fapt, ceea ce ne deosebeşte ne-a adus împreună. Fiecare scriem diferit, avem discursul nostru interior care câteodată nu şochează doar redacţia, ci şi pe noi înşine. Dar, probabil, asta se numeşte maturizare. Fie că e a persoanei, fie că e a scrisului.

În atâţia ani de avocatură mi-au trecut prin retină kilograme de celuloză mâzgălită de avocaţi sau magistraţi în varii feluri. Concluzia pe care probabil şi un stagiar de anul 2 o poate trage e că într-o proporţie covârşitoare se scrie cumplit de tehnic. Şi în practică, şi în doctrină. Probabil e o mutaţie genetică pe care o creează profesiile care se vor elitiste.

„Poezia” scriiturii litigioase sau de consultanţă este de înţeles a fi deformată de virusul platitudinii şi al tehnicilor limitate în a face fraza să debuteze. Bunăoară, aşa fiind, mai mult decât atât, nu în ultimul rând, de asemenea etc. sunt doar câteva din debuturile frigide ale limbajului juridic de instanţă. Ce nu am înţeles niciodată este de ce doctrinarii cad deseori în acelaşi păcat al mucegaiului lingvistic. De parcă scriu din beciul gândirii juridice.

Din fericire (sic!) pentru publicul juridic, toată frustrarea asta literară se acumulează doar în puţinii confraţi avocaţi sau magistraţi, sătui până la vomă de lăsările la aprecierea instanţei sau de admiterile acţiunilor aşa cum (previzibil) au fost formulate. În rest, lumea juridică trăieşte bine mersi în confortabila căldurică perpetuă, întreţinută de focul veşnic al lui de pildă, după cum am arătat supra/infra sau a altor lemne ecologice folosite drept combustibil al vieţii seci de zi cu zi.

De aceea, eu/noi nu am scris şi nu voi/vom scrie lemnos pe loieri.ro. Şi când e posibil şi cultura internă a judelui sau a procurorului simţim că o permite, nici în misivele pe care le trimitem către stimabilii.

Recunosc, am scris mai mult despre cum scriu alţii. Dar scriind despre cum scriu alţii, am scris, de fapt, despre cum scriu şi eu. If you get my drift…