Cel mai plăcut în meseria de avocat e să constaţi cum oamenii judecă, invariabil, cu două măsuri. De ce e plăcut? Fiindcă îţi dai seama că, în realitate, meseria îţi oferă capacitatea de a realiza asta. E cât se poate de clar că cei care judecă astfel, nu realizează asta. Dacă ar realiza mi-e greu să cred că ar mai face-o. Bineînţeles, oricând cineva poate să contrazică afirmaţia.
E greu să înţelegi că e o mare diferenţă între a vrea să faci rău şi a greşi.
Între a ridica intenţionat sapa să loveşti şi a ţi se descărca pistolul accidental. Între a fugări o persoană cu maşina ca să-l faci terci şi a te crede bun la depăşiri, deşi nu eşti (maşina de pe contrasens în care ai intrat fiind cea mai bună dovadă). E la fel de greu să pricepi că Justiţia e o idealizare a unui principiu şi cei care îl pun în practică sunt nişte imperfecţi ca tine şi ca mine, cărora legea le permite, în nişte limite, să aplice o pedeapsă. Critica acelei pedepse nu poate fi făcută decât în instanţă, de procuror, de vinovat şi de vătămat. Critica extralegală e la fel de utilă ca supărarea care ne încearcă de câte ori ne dăm seama că nu putem călători mai repede decât lumina.
Dublul standard nu o să-l vedeţi doar în sălile de judecată, ci, mai ales, în viaţa de zi cu zi. Şi de fapt, asta ne face să trăim prost. Cine nu are capacitatea să interacţioneze cu realitatea, cu lumea reală, cine nu are acea aşa numită capacitate de reality check, cine nu are ziceam…Să-şi cumpere! Face toţi banii!
