Colegul Costaş e genul de loier care ar putea să îşi puşte o carte de vizită pe care să scrie doar COSTAŞ şi tăt ar fi ajuns. Pentru că brandurile adevărate nu se construiesc prin reclame pă juridice.ro, ci în sălile de judecată. Tocmai de aceea am dorit să punem de un interviu cu tăticul fiscului în România. Pentru că ne-o surprins faptul că în ciuda brandului incontestabil, colegul Costaş nu se sfieşte să spună lucrurilor pă nume. El ar putea liniştit să îşi vadă de treabă în timpul săptămânii iar în weekend să stea la soare în Mallorca. Cu tăte ăstea, am băgat de seamă că The Costaş nu se opreşte aici. Nu de puţine ori am văzut luări de poziţie faţă de abuzurile sistemului. De ce face asta? Pentru că, presupunem noi, colegul Costaş înţelege ceea ce alţii nu înţeleg ori refuză să accepte: sistemul suntem noi.

Şi amu interviul. I-am pregătit 10 întrebări şi nu am reuşit să atingem decât vârful problemei. Dar promitem – chiar şi în numele lui – un comeback de zile mari.

1. Cum e Justiţia anului 2015? Noi avem senzaţia (de greaţă) că e mai razna decât în anii precedenţi.

R: Justiţia anului 2015 e oribilă. Spunea preşedintele unei Curţi de Apel că suntem într-o perioadă de curtare, avocaţii cu magistraţii, poate iese de-o căsătorie. Mie mi se pare un veritabil divorţ în stil italian, în care vedem toată mizeria acestui sistem: libertatea persoanei, ca o stare provizorie (vorbă de procuror de Curte Constituţională); „termene de recomandare” la care judecătorul să se apuce de deschis dosarul; o lipsă totală de responsabilitate pentru soluţiile pronunţate şi calitatea motivării; validări inepte ale argumentelor fiscului, pentru îmbunătăţirea colectării bugetare. O justiţie fără prinţipuri, va să zică că nu le are, ca să-l parafrazăm pe marele Caragiale. Acum vreo 10 ani, când am terminat Facultatea, se spunea că justiţia e controlată. Astăzi, justiţia e absolut de necontrolat şi asta spune multe despre o democraţie judiciară prost înţeleasă, care evoluează încet şi sigur spre anarhie.

2. Cum putem să ieşim din acest malaxor al lipsei bunului simţ în general şi a celui juridic în particular?

R: Cu mai multe E-uri: educaţie, evaluare, echilibru. În special magistraţii au nevoie să fie educaţi mult mai bine, şi înainte de a li se pune ciocănelul în mână, şi după. E anormal ca după doi ani de pierdut vremea la INM, unde pregătirea e mai slabă decât la un program de masterat online, să fi trimis direct în sala de judecată. Spre comparaţie, în Germania poţi judeca în materie fiscală dacă ai fost minim 5 ani inspector fiscal şi ai lucrat în toate compartimentele fiscului. Apoi, oamenii din sistem trebuie evaluaţi. Ca avocat, te evaluează piaţa liberă şi, dacă nu faci eforturi să te educi, mori. Pentru judecători şi procurori, evaluarea e ca în şcoala generală la lucru manual: ia toată lumea 10, ca să nu stricăm media generală. Dacă ar exista o evaluare externă, independentă, periodică, s-ar mai curăţa sălile de judecată. Nu în ultimul rând, trebuie să renunţăm, în toate profesiile juridice, la excese. Nici urmărirea avocaţilor stagiari à la Bistriţa, ca nu cumva să facă vreo cerere de studiu dosar la Tribunal, nu-i o idee genială.

3. E de vină şi sistemul educaţional?

R: Categoric. În unele privinţe, greşim şi noi la Facultate. Preferăm de pildă examenele tip grilă, ca să nu pierdem mult timp cu examenele orale şi să-i „pregătim” pe studenţi pentru examenele de admitere în profesiile juridice. În realitate, sacrificăm în acest fel tocmai argumentele juridice şi discursul juridic. Iar efectul nociv e vizibil în continuare: nu mai avem nici avocaţi pledanţi de calitate, nici pledoarii, iar calitatea motivării hotărârilor judecătoreşti este cel puţin discutabilă. Sistemul educaţional şi sistemul de admitere în profesiile juridice ar trebui să evolueze, pe baza unor metode de predare din mileniul III, spre examinări de tip problem solving, cu toate resursele juridice disponibile pentru candidat, pentru că nu poţi memora totul. Paradoxal însă, cel puţin unii studenţi fug ca dracu’ de tămâie tocmai de acest tip de examinare.

4. Cum vedeţi sintagma presiuni asupra justiţiei în contextul opiniilor formulate de politicieni, avocaţi ori inculpaţi vs. Informarea opiniei publice prin intermediul justiţiei televizate? Cine-s victimele aici?

R: O să răspund mai dur. Presiuni asupra justiţiei invocă doar incompetenţii care au fost plasaţi în poziţii total nepotrivite, în raport de calitatea şi pregătirea lor. Dacă eşti un procuror care nu-şi face dosarul de pe eBay sau dintr-un sudoku pe înregistrări, o să obţii condamnarea pe care o visezi. Dacă respecţi procedura şi oferi o motivare a soluţiei ca la carte, n-ai niciun motiv să te temi. Unii nefericiţi confundă însă cererile de urgentare a judecării unei cauze sau publicitatea inerentă oricărui proces high profile cu presiunile asupra justiţiei. Dacă eu comentez că un judecător a dat o hotărâre proastă, argumentat, sare CSM-ul să-i apere „reputaţia”. Întreb retoric: n-ar trebui ca judecătorul să aibă înainte o reputaţie, dobândită prin calitatea muncii sale? Magistraţii (fie ei şi procurori) nu-s cu siguranţă victime în povestea asta, singurele victime sunt justiţiabilii şi auxiliarii justiţiei, care suportă efectele unor stări de spirit temporare ale inamovibililor.

5. Are vreo vină societatea civilă? Nu e ciudat că un popor incult care ascultă muzică proastă, nu citeşte şi se scobeşte în nas pretinde că înţelege ce înseamnă statul de drept?

R: Singura vină a societăţii civile e că nu există. În cel mai bun caz e amorfă şi mai prinde un pic de viaţă doar pe subiecte tip Roşia Montană. Dar întrebarea e justă şi răspunsul e din aceeaşi zonă. Moartea cerebrală a sistemului educaţional preuniversitar ne-a adus aici, de când l-au ascuns pe DD parcă nici justiţia televizată nu mai e ce-a fost ş.a.m.d. Aş spune totuşi că poporul român, cu toate tarele sale, merită o justiţie mai bună. Iar în contextul acesta, fiecare absolvent al Facultăţii de Drept are o minimă responsabilitate şi ar trebui să şi-o asume. Dacă vom continua să ne ţinem gura, ca să nu tulburăm liniştea găunos-celestă a judecătorului cu vreo critică, nu facem niciun bine nimănui.

6. Mai e ceva fiscal care nu are caracter penal în ţara asta?

R: Rar. Fiscalul e o imensă terra incognita pentru procurori şi poliţişti, dar li se par interesante dosarele de evaziune fiscală în era asta glaciară. Unii dintre „specialiştii” Parchetului nici măcar nu ştiu ce-i acela drept de deducere al TVA, dar scriu rapoarte privind evaluarea prejudiciului la 180 de societăţi în două zile. Mulţi cred că-i înjurăm când le vorbim de Fransson, de Lungu şi alţii, de Lucky Dev. De aceea multe business-uri se relochează acum, de pildă în Republica Moldova. Acolo penalizarea fiscalului pare să fie necunoscută.

7. Vă mai place avocatura?

R: N-ar trebui, după experienţe de tipul celor în care instanţa îţi spune că te-ai dus în sala de judecată cu un set de concluzii ca să-ţi faci publicitate. Dar îmi place şi încerc, în fiecare zi, să mă comport ca un profesionist al dreptului. Satisfacţiile pentru un avocat din România sunt puţine şi trebuie preţuite, iar din fiecare victorie mică trebuie să pui deoparte şi să bei cu grijă câte-un shot seara, à la Alan Shore şi Denny Crane, ca să alungi starea de greaţă de peste zi.

8. Cum sunt studenţii de azi faţă de studenţii din anii precedenţi?

R: Evoluăm spre două extreme: studenţi foarte buni, interesaţi, care se pregătesc şi care, din punctul meu de vedere, vor putea schimba ceva în justiţie; studenţi trimişi la Facultatea de Drept de părinţi sau veniţi la Drept pentru că e în trend. Din păcate, cu riscul de a părea cinic, în domeniul nostru vor supravieţui doar cei care înţeleg că succesul e iremediabil condiţionat de foarte multă muncă individuală. Anul II e pentru mine, anul acesta, o surpriză plăcută, tocmai pentru că îi văd conectaţi şi interesaţi (pe cei pe care îi văd la Facultate, desigur).

9. Care e relevanţa literaturii de specialitate în prezent? Putem să criticăm că instanţele nu mai ţin cont de ce se scrie în contextul în care majoritatea doctrinei e varză? Care e remediul şi care e rolul ori vina editurilor din România?

R: Doctrina are, din nefericire, puţine cuvinte de spus. În multe situaţii, faptul că eşti profesor la o Facultate de Drept e un dezavantaj când pledezi. Judecătorii, care în 99% din cazuri nu citesc nimic, au senzaţia că te crezi la şcoală şi c-ai venit să le dai lecţii lor, zeilor din Olimpul dreptului. Lucru care, chiar dacă nu-i real, nu rămâne nepedepsit. Iar editurile au vina lor, pentru că publică orice: culegeri de grile scrise de membrii CSM şi formatorii INM care fac subiectele; teze de doctorat plagiate de foşti procurori; buletine de jurisprudenţă cu hotărâri „originale” care au singurul „merit” că n-au fost făcute niciodată publice, din raţiuni comerciale. Cum spunea regretatul profesor Deleanu, se scrie prea mult şi se citeşte prea puţin. Asta nu trebuie să ne oprească însă. Le amintesc mereu studenţilor mei despre o hotărâre de 134 pagini, scrisă de un judecător din New Orleans, pentru a justifica o soluţie de anulare a propriei sale hotărâri dintr-un proces penal (afacerea Danziger Bridge), pentru încălcarea prezumţiei de nevinovăţie. Prin forţa şi profunzimea argumentelor, fixează un standard pe care mulţi dintre cei care scriu ar trebui să-l aibă în vedere.

10. O întrebare retorică: Piperea ori Costaş?

R: Depinde ce overlord face echipa. Unii îl urăsc pe Gigi, alţii pe mine. Dar adevăru-i că e greu să joci în Champions League fără unul dintre noi.