Uneori îmi vine să-mi bag capul în USB, numa’ să vadă tătă lumea ce pornoşaguri am la căpătâi. Zilele trecute am stat de m-am gândit. După ce m-am gândit cât timp am stat, am ajuns la o concluzie: atunci când mi-e cald iarna sau frig vara, Diicot-ul şi DNA-ul sunt de vină.

Staţi aşa să vă explic. Deci de la 6 volume în jos nu se discută, ca doar ăstea două entităţi se ocupă numa’ cu cazuri dintr-ăstea complexe şi pline de peripeţii. Pe urmă, fiecare dosar tre’ musai să aibă vreo 300 de file, că altfel se văd golurile unde ar trebui să stea probele. Vorba aia, când n-ai ce pune la dosar, pune vreo 300 de file. Nu de alta, da’  după ce citeşti vreo 10 bibliorafturi a câte 300 file fiecare, nu-ţi mai aduci aminte unde ţi-ai parcat maşina d-apoi dacă ai văzut – sau unde ai văzut – vreo probă la dosar.

Altă chestiune. Tăte (da’ tăte) rechizitoriile tre’ să se situeze ca întindere undeva între nuvelă şi roman. Asta este pân’ la urmă şi definiţia rechizitoriului – o specie a genului epic în proză, aflat ca întindere între nuvelă şi roman, cu drama axată pe personaju’ principal care se străduie să găsească probe numa’ bune să-l convingă pe urs că şi-a mâncat singur coada. Tăte bune şi frumoase, numa’ că fiecare rechizitoriu, din cauza întinderii, face să dispară vreo doi copăcei si s-apară-n purgatoriu.

Poate, cândva… vom oferi şi soluţia.