Zilele trecute când Loieru’ săpa după ceva prin birou, l-am întrebat curios:
„Ce faci, prietene, cauţi sticla cu pălincă? Au lichidat-o Costella, Oskar şi Aldo într-o seară în care se plictiseau citind rechizitorii DNA”.
„Căcat”, mi-a răspuns Loieru’ stilat. „Îmi caut Constituţia”.
„What for?”
„Vreau s-o ţâp la goz”.
„Hai că eşti mârlan”, l-am certat părinteşte. „Aşa ceva se cheamă ultraj contra bunelor maniere. Constituţia e de ţinut la loc de cinste: dup-un paravan de sticlă securizată ca Monalisa, să ştie toată lumea că o avem, da’ nimeni să nu-şi amintească ce scrie-n ea”.
„Taci, mă, că în Monalisa nu scrie nimica”.
„N-ai citit suficient Dan Brown înseamnă că.”
„Nu. Da am citit prea mult Dan Chirică.”
Discuţia noastră a continuat în aceeaşi notă. Loieru’ şi-a găsit până la urmă Constituţia. Dar l-am convins să nu o arunce.
„O să ai nevoie de ea pe când o să o pună ăştia în muzeu.”
„Care ăştia?”
„Ăştia fani luxuri teoretice: Lidia de la Curte, Prună de la Justiţie, tăticu’ Klaus…”
„Ce-ai mă cu Cotrocenistul?” m-a întrebat Loieru’ mirat.
„Începe să mă calce pe nervi. E carton, băiatu’. Sistemul tot sistem. Nici Bruce Willis în Greu de ucis 5 până la 10 n-ar reuşi să-l spargă.”
„Mda. Poate că ai dreptate. Lasă, Robi. Oricând vrem să ne cărăm de aici, avem Iustopia noastră. Măcar acolo e vară tot timpul. Chiar dacă e dictatură.”
Winter is coming, prieteni, winter is coming…