Capitolul 1 (1)

În momentul în care uniforma te face să te simţi ca într-un sac legat la gură, fără niciun strop de aer lăsat să-ţi treacă spre plămâni, nu mai ai de ce să fii mândru că eşti miliţian. Pardon, poliţist.

Locotenent colonelul Gică Ene privea firul apei. Îi venea să sară în ea, să se răcorească, dar adâncimea mică l-ar fi făcut să-şi rupă gâtul. Şi, probabil, ajungea un mort pe săptămâna în curs. Dinspre linia de cale ferată părea să vină cineva, legănându-se. Părea beat, abia ţinându-se pe picioare. Ene aşteptă ca silueta să capete proporţii omeneşti, să primească tridimensionalitatea spaţiului în care se mişca, fiindcă o vedea ca pe o coală de hârtie pe care cineva imprimase imaginea unui om şi aceasta, purtată de vânt, prinsese viaţă. Probabil era de la căldură, poate mintea îi juca feste de la nesomn. De două zile nu ieşise din tură. Undeva, un criminal era în libertate. Şi din cauza asta el nu putea să doarmă. Prefera să facă un schimb de şaptezeci şi două de ore sau de o sută numai să se lămurească cum stau lucrurile. Cine? Legiştii îi spuseseră aproape sigur cum şi pe cine. Chiar şi de ce. El reuşise să-şi dea seama unde. Cine? Îi răsuna în cap întrebarea asta ca şi cum era singurul lucru din cutia craniană şi i se rostogolea prin cap de câte ori şi-l mişca.

Pe podul pe care stătea şi pe sub care trecea pârâul la malul căruia se comise crima, se auzea un sunet de paşi. Realiză foarte târziu că ceea ce văzuse venind dispre calea ferată, acea siluetă, tocmai trecuse de el. Era acum cu spatele şi se îndepărta. Din reflex, îi strigă:

„Stai!”

Şi bărbatul se opri.

– va urma –

[Prologul îl găsiţi aici şi aici]