Ce dai, bă, nu ştii să-njuri?! Primul pas al trecerii de la violenţa primitivă la cultură este pasul spre imprecaţie. Omul care înjură este primul om civilizat. Cel care ştie ca violenţa cuvintelor răneşte mult mai tare decât o ghioagă-n capul naţiei persoanei vătămate.

Spre deosebire de alte naţii vai de mama lor care au supravieţuit marginal pe scena istoriei, stând cu fusta în vine sau în cap, după cum bătea vântul geopolitic, poporul român n-are fantezii iluzorii cu trecuturi imaginare şi pretins glorioase. În afară de dacişti, dar pe ei îi lăsăm pe seama Daciei Mari şi Unite, nu a României Mari şi centenare.

În schimb, se umflă târtiţa-n noi ca mămăliga-n ceaun aşa, cam o dată la douăjʼde ani, când opresorul îndrăzneşte să se lege de câte un lucru sfânt şi drag nouă, ca de exemplu Biserica Ortodoxă, tăiatul porcului, bătutul nevestei sau idolii sportivi.

Simona Halep a obţinut cel mai bun rezultat sportiv de după revoluţie. Ceva ce sperăm să se repete, cu voia determinării, talentului, muncii ei, şi, de ce nu, unui strop de noroc. O adorăm pentru că e ceea ce românul nu prea demonstrează: trage de ea dincolo de raţiune şi se ridică din pumni când nimeni nu mai crede. Adică fix opusul nostru, care preferăm să ne resemnăm mioritic şi să privim la alinierea perpetuu potrivnică a stelelor.

Simona Halep. Românca atât de puţin româncă.

Charlie Hebdo e umor grosier, făcut de nişte băieţi care au păstrat găleţile de coaie chiar şi după ce au fost mitraliaţi. Un tip de curaj care, din nou, e atât de străin nouă, şi, totuşi, atât de comun culturii franceze, care a susţinut mereu indivizii care au spus ce au crezut, indiferent de preţul plătit.

Şi băieţii ăştia care n-au nimic sfânt s-au legat de-a lungul timpului de absolut toate subiectele tabu ale political corectness-ului, de la primitivismul islamismului militant la abuzurile Bisericii catolice, de la corupţia endemică la ipocrizia socială de zi cu zi a poporului francez şi planetar.

Ieri, băieţii aştia au luat peste picior un turneu de tenis ca oricare altul în principal şi rasismul poporului francez în subsidiar, care echivalează noţiunea de „român” cu cea de „culegător de fier vechi”. Despre asta era vorba, nu despre Simona noastră, simplu vehicul mediatic şi ocazional de imagine şi context. Francezii erau luaţi la organ, nu noi.

Dar cum primitivii n-au umor, poate că, până la urmă, şi despre noi era, puţin, vorba.

[foto]