Dacă nu aţi auzit de Marcel Ştrengarul şi hoinărerile lui prin Constanţa şi împrejurimi să vă fie un pic ruşine. Dacă răsfoiţi albumele lui, vă veţi da seama de ce zicem asta. Noi am fost curioşi ce ne-ar putea spune într-un interviu. Aşa că iată ce a ieşit.
Redacţia Loieri: Spune-ne câte ceva despre tine, Marcele!
Marcel Ştrengarul: Sunt un ştrengar, îmi place să hoinăresc prin judeţul Constanţa şi nu numai. Am un sclav care e fotograful meu personal şi de fiecare dată când îi cer, mă imortalizează în diverse locaţii mai inedite, vechi minuni ori false minuni din Constanţa.
Redacţia Loieri: Are Constanţa multe de zis despre România? Te întreb că poate există o paralelă între micro şi macro.
Marcel Ştrengarul: Constanţa, de fapt ce a mai rămas din ea după era comunistă şi după „retrocedările” blocate (unele încă) strategic de Mazăre, avocaţi şi judecători, are totuşi unele minuni vechi de arătat lumii întregi. În esenţă, Constanţa este un oraş mort, dar Vila Şuţu, Cazinoul, Biserica Grecească ori Fântâna Dragonului care este înconjurată de ultimele blocuri din proiectul comunist, îţi pot arăta o faţă superbă a Constanţei vechi. Pornind de la faţa asta veche, am putea să ne uităm în oglindă spre viitor. Din păcate, nu cred că putem, preponderent cocalari şi infractori fiind.
Redacţia Loieri: Norocul tău e că n-ai crescut, ai rămas la vârsta naivităţii. Dacă ai fi avut ghinionul să creşti ce te-ai fi făcut?
Marcel Ştrengarul: Aşa e, sunt mic şi prost dar e mai bine aşa. Nu aş vrea să cresc dar cu siguranţă dacă aş fi crescut aş fi fost arhitectul şef al Constanţei, în speranţa de a fi putut bloca toate hidoşeniile de construcţii edificate după revoluţie.
Redacţia Loieri: Crezi că Vio ar fi vrut să se facă altceva decât avocat? Sau şi-ar dori acum să schimbe profesia?
Marcel Ştrengarul: Ultima oară când am vorbit cu el – acum câteva zile – pentru că năsosul e ocupat, vezi doamne, cu avocatura, zicea cam aşa: „Gata, frate, mă las! Nu mă prinde vârsta de 40 de ani în profesia asta!” Am impresia că vrea să se facă tâmplar, asta voia când era mic şi prost. Acum e mare dar tot proastă alegere a făcut cu dreptul şi avocatura.
[La Tricotaje cu Julio Iglesias]
Redacţia Loieri: Poate ai văzut sau, dacă nu, poate ţi-a povestit Vio unele sau mai multe despre ce înseamnă Justiţie în România. Ce impresie ţi-ai făcut tu despre ea?
Marcel Ştrengarul: Am trecut şi eu pe la „Palat” şi pe la Tribunalul Vechi (fosta reşedinţă regală de vară). La Judecătorie nu am vrut să fiu pozat, deoarece acolo de regulă te simţi ca-n gară când pierzi trenul. Nu-i de mirare, gara veche din Constanţa, edificată în 1860, era fix în faţa judecătoriei. În prezent, pe terenul pe care a fost gara, este edificat Palatul de Justiţie (cu destinaţie iniţială de Judecătoria Constanţa, dar „elegant” deturnată în Curte de Apel şi o parte din Tribunal). Deci suntem vechi! Am observat şi eu aşa, intrând în sălile de judecată, că de prea multe ori Justiţia din România e o farsă. Ar trebui ca raportul MCV să se preocupe (şi) de drepturile cetăţenilor săi europeni, batjocoriţi prin instanţe în numele unor legi comuniste, necomunitare şi adoptate de infractori. Justiţia este adesea, din păcate, mâna lungă a executivului şi a legislativului.
Redacţia Loieri: Ai de gând în viitor să faci călătorii mai scurte sau mai lungi în afara ţării? Dacă da, unde te-ai duce?
Marcel Ştrengarul: Trebuie să-l momesc pe sclav să mă ia cu el pe unde mai pleacă. Dar cum când nu face avocatură – care-i mănâncă mult timp din existenţă – se preocupă mai mult de el decât de mine, e din ce în ce mai complicată relaţia noastră. S-a cam emancipat, vezi doamne! În Iustopia nu aş mai merge, că am văzut-o: e prin instanţe mai tot timpul şi e câhy tare! Australia, să mă aştepţi!
Redacţia Loieri: Marcel Ştrengarul are ceva din Vio Avocatul sau invers? Sau şi-şi?
Marcel Ştrengarul: Cu sclavul am în comun cu siguranţă ştrengăreala. Şi el, pe vremea tinereţii lui în ţara lui, Techirghiol, a fost ştrengar şef. Dacă nu i-a plăcut cartea… Timpul l-a schimbat, mai ales după facultatea (zis şi lagăr) făcută la UBB. Însă tot răul spre bine, că altfel nu mai ajungeam „vedetă internaţională” (pe surse, din presă).
[Cu prietenul Techir şi măgarul său, simbolurile staţiunii Techirghiol]
Redacţia Loieri: Ce crezi că ar trebui să facă lumea pentru a fi fericită (sau măcar ceva mai fericită decât e acum)?
Marcel Ştrengarul: În zecii mei de ani de existenţă, vechi fiind deja, am înţeles că intoleranţa e calea sigură spre nefericire. Toleranţa ca stare de a fi poate să conducă la fericire. Trebuie doar să vrei.
Redacţia Loieri: Mulţumim pentru interviu. Îţi dorim călătorii cât mai frumoase!
Marcel Ştrengarul: Mulţumesc şi eu dragi loieri! Nu încetaţi să vă faceţi auziţi! Salutări redacţiei!
