Se zice că noi avocaţii ne mâncăm între noi de câte ori avem ocazia. Că ne faultăm prin instanţe mai ceva ca Vlădoiu pe adversar în primul minut de joc. Că ne înţelegem doar aparent, aşa, de faţadă şi din interes, când, de fapt, ne invidiem atât de tare că, dacă ne-ai tăia venele, ar curge doar smoală.

Ca să infirmăm toate zvonurile ăstea despre noi, azi vă prezentăm un avocat, un doctrinar, un CEDO-ist consacrat, un lector universitar, un doctor în drept etc. Staţi liniştiţi că, de fapt, e unul singur cu toate calităţile ăstea şi i se mai spune şi Radu Chiriţă. Vorbim prostii când zicem că vi-l prezentăm, fiindcă nu are nevoie de nicio prezentare.

Redacţia Loieri: În România, Convenţia (Conv.E.D.O.) pare a fi interpretată după zicala: „Gusturile nu se discută”. E posibil să fie corectă atât interpretarea avocatului, cât şi cea a magistratului asupra modului de aplicare a acesteia, deşi poziţiile sunt, deseori, diametral opuse?

Radu Chiriţă: În România, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii au înlocuit agricultura din vorba aia cu „la fotbal şi la agricultură se pricepe toată lumea”. E cel puţin hazliu că nu mai există acţiune sau cerere formulată în faţa unei instanţe fără să aibă „cedo” în ea, la fel cum sunt puţine motivări în care judele să nu facă dovada vastelor cunoştinţe în domeniu. Pentru orice om normal, a motiva arestarea sau prelungirea detenţiei unei persoane prin referire la hotărâri ale Curţii europene unde s-a constatat violarea art. 5 e oarecum paradoxal, dacă nu amuzant.

Acuma, relativ la întrebarea voastră, sigur că e posibil să fie corecte două intrepretări, în baza principiului „de unde dracu’ să ştim noi ce-o vrut autorul să spună?”. De o vreme încoace, nici măcar funcţionarii Curţii europene nu mai ţin minte ce o vrut autorul să spună, aşa că existenţa a doar două interpretări nici măcar nu e un fapt atât de grav. Important îi să fie sub trei.

Redacţia Loieri: De ce faceţi avocatură în România? De ce să nu priviţi lucrurile doar din scaunul doctrinarului?

Radu Chiriţă: Asta cu scaunul doctrinarului ar putea fi interpretată şi în alt fel, dacă e să mă raportez la întrebarea de dinainte…

Fac avocatură în România pentru că nu am reuşit să fac avocatură în Germania, Franţa sau altă ţară cât de cât normală la cap. Nu am reuşit să fac avocatură nici în Republica Dominicană, insulele Seychelles sau în Bali, unde poate ar fi avut alt farmec toată treaba. Eu cred că treaba asta cu avocatura seamănă a dracu’ de mult cu fumatul: te apuci dintr-o prostie, ca să te crezi mai şmecher, şi apoi nu pe poţi lăsa. Ştii bine că îţi face rău, că îţi afectează sănătatea, că la un moment dat o să te omoare, dar nu te poţi lăsa. Te gândeşti în permanenţă la cauzele tale, la fel cum te gândeşti în permanenţă la o ţigară, şi eşti dispus să faci orice pentru asta, la fel cum eşti dispus să nu mergi în Cuba pentru că nu ştii cum o să rezişti 7 ore în avion fără o ţigară.

Pe de altă parte, cât timp statul mă plăteşte ca doctrinar cam la nivelul pachetului de muşchi care aduce infractorii periculoşi la instanţă şi la un sfert faţă de nivelul unui judecător ori procuror cu fefe-ul la bază, trebuie să îţi găseşti o ocupaţie suplimentară, dacă vrei să trăieşti normal. Cum altceva nu ştiu să fac, am ales avocatura. Şi a ajuns să îmi placă la fel ca şi ţigările. Trebuie să fii puţin masochist să o faci, în special dacă faci cauze penale, dar te prinde şi nu te poţi lăsa. Într-ul fel, te ajută să vezi lucrurile şi dintr-o altă perspectică şi sper că reuşesc într-o oarecare măsură să le transmit studenţilor mei şi o formă de pregătire care să nu fie una strict teoretică.

Redacţia Loieri: Din ciclul oul sau găina. Cine e de vină, studentul ori profesorul? Cum pentru ce?

Radu Chiriţă: Acuma, depinde pe cine întrebi. Dacă întrebi studentul, e clar că profu’ e de vină. Invariabil, e tâmpit, ne cere lucruri imposibile, face grile interpretabile, trebe’ să îi scrii numa’ cum vrea el, nu ne învaţă nimic practic, ne plictiseşte la cursuri etc. Dacă întrebi profii, e evident că studenţii sunt de vină. Cu rare excepţii, nu învaţă nimic, îi interesează numa’ cluburile şi agaţamentele, stau toată ziua pe feisbuc, copiază din orice poziţie, sunt obraznici şi nu au cultură generală etc.

În realitate, cred că toţi suntem de vină pentru că sistemul nostru de educaţie juridică este la pământ. Nu pentru că noi l-am dus acolo, dar pentru că toată lumea îl critică şi nimeni nu face nimic. Sunt extrem de buni la dat din gură şi aproape zero la acţiuni concrete pentru că ne lipseşte capacitatea de a fi coerenţi social şi de a avea vreun plan a cărui dimensiune să depăşească câteva luni şi propria noastră persoană. Sigur că sunt o grămadă de piedici în calea unui sistem universitar de drept mai deştept decât prostia în care ne adâncim. Avem o legislaţie a educaţiei cretină, comisii de tot felul care îmbină prostia, corupţia şi indiferenţa cu o tuşă de maestru, prea mulţi incompetenţi şi impostori în minister, INM, facultăţi de drept sau alte instituţii. Sunt totuşi o grămadă de oameni normali, dar care nu reuşesc să constituie masa aia critică care să schimbe ceva esenţial. Iar asta e trist.

Redacţia Loieri: C(e) S(e) M(ai) coace rău în România? De ce un procuror nu poate fi şeful unui judecător, dacă ambii sunt magistraţi?

Radu Chiriţă: Procurorii nu sunt magistraţi. O să se supere pe mine, dar ăsta este adevărul şi nu trebuie perceput ca o jignire sau ca o negare a statutului lor profesional. Până la urmă, nici eu nu sunt magistrat şi nu mă simt mai prost decât un judecător. Pur şi simplu avem altă slujbă, la fel cum procurorii au altă slujbă faţă de judecători. Părerea mea e că cele două profesii nu au nimic în comun şi ar cam fi timpul să îşi vadă fiecare dintre ele de treaba ei. Procurorii au o sarcină a dracu’ de grea într-un sistem social orientat spre corupţie şi încălcarea regulilor şi nu cred că îi ajută prietenia asta nefirească cu judecătorii. Nici societatea nu are niciun beneficiu de pe urma unei astfel de confuzii între profesii. Nu pot să am încredere într-o soluţie pronunţată de un judecător care o fost înainte procuror sau care să stă la cioace cu procurorii toată ziua. Iar lipsa de încredere în justiţie este fatală pentru orice stat de drept. Sincer să fiu, mă bucur de izbucnirea războiului din CSM, poate vom înţelege adevărurile de mai sus şi ne vom creea un sistem în care să nu mai amestecăm una dintre echipe cu arbitrii.

Pe de altă parte, cred că a sosit momentul ca CSM-ul să îşi facă treaba. A cam trecut perioada de tatonare şi ne-am trezit cu un organ care oscilează între rolul de sindicat al judecătorilor (şi a procurorilor pe alocuri) şi tărâm de lupte ale căror scopuri nu le înţelege nimeni. Eu vreau ca CSM-ul să îşi atingă obiectivele. În primul rând, să asigure independenţa sistemului judiciar faţă restul instituţiilor. Şi mă refer aici la independenţa faţă de Ministerul Public. Sincer să fiu, una dintre frustrările mele majore este inegalitatea vădită dintre procuror şi inculpat într-un dosar penal. Ajungi de multe ori să recunoşti faţă de tine însuţi că unicul tău rol ca avocat al apărării e să îl ţii de mână pe fraieru’ care te plăteşte. Să nu simtă singur săracu’ când vine tăvălugul peste el. M-am săturat să mă bucur ca un prost dacă mi se admite o nenorocită de cerere în probaţiune, în timp ce parchetul poate să scrie în rechizitoriu ce vrea muşchii lui umflaţi. M-am săturat ca pentru mine legea să fie obligatorie, iar pentru procuror facultativă că vorba aia: orice nulitate e relativă. M-am săturat să stau să aştept ore prin instanţă să nu cumva să ia cauza fără mine, în timp ce dl. procuror să nu se streseze, că fără el nu începe. M-am săturat să trebuiască să dau sute de lei pe copii, să mă înghesui pe la arhivă şi să mă cert cu tot felul de arhivari furioşi pe viaţă ca să văd un dosar la care dl. procuror are acces când vrea el. Şi multe altele. Aş vrea să văd CSM-ul că rezolvă asta.

Aş vrea să văd că CSM-ul rezolvă problemele care izvorăsc din atitudinea judecătorilor şi a procurorilor faţă de părţi. Adică, hai să luăm un exemplu concret. Ai cauză la ICCJ, ai făcut un recurs pentru un bou care o umflat 7 ani în apel. Te sui pe maşină, stai 7 ore în ea, dormi o noapte la hotel, pui cearşeaful ăla de betmen pe tine şi te duci să te vezi cu completul de recurs. Dacă boul nu e arestat, stai până pe la 2-3 după masă. Şi când îţi vine rândul, după minutul 2, te trezeşti că preşedintele de complet se uită acru la tine şi îţi spune să te grăbeşti. Păi, tati, dacă statul român vrea să îi ia omului ăla 7 ani din viaţă, cred că îi datorează măcar vreo 20 de minute să spună şi el ce are de spus. Eu înţeleg că onor înalta are 80 de cauze pe şedinţă, dar să nu îmi spună mie cineva că stau ei să citească din doască în doască dosarul de 14 volume în care or scris dicoţii mai ceva ca Vasile Alecsandri. Lasă-mă, tată, 20 de minute că fac eu rezumatul, că eu am citit toate volumele şi am subliniat ce e important. Asta nu e justiţie, iar dacă CSM-ul nu se apucă să dea afară câţiva din aştia care amintesc de comisarul sovietic nu vom progresa vreodată. O să mi se spună: păi, fă-le plângere. Da’ cum dovedesc eu că aşa au stat lucrurile? Că prevedea aia cu înregistratul şedinţelor de judecată e, evident, facultativă.

În fine, ca şi aşa am lungit-o cu răspunsul la întrebarea asta, aştept ca CSM-ul să dea afară proştii şi leneşii din sistem. Am citit acum ceva vreme că l-o dat afară pe unu’ care nu s-o dus 2 luni la serviciu. Păi, cred că magistratura este singura profesie din România în care trebuie să treacă două luni de absenţe nemotivate ca să îl dai pe om afară. La majoritatea slujbelor, zbori după prima zi de absenţă. Pe altul l-or ars rău, cu 10 la sută din salariu pe trei luni, pentru că avea zeci de hotărâri nemotivate de luni bune. Nu ştiu ce să zic, m-am gândit de câteva ori să mă duc cu tupeu în instanţă şi să spun: „onorată, ştiu că termenul de recurs e de 10 zile, dar jur că nu am avut timp. Am mai multe dosare pe cap şi nu am apucat să scriu recursurile, hai să zicem că termenul e de recomandare…”. Mi-ar plăcea să văd reacţia. Eu pot să stau noaptea la birou să nu pierd termene, dar un jude nu poate, că nu face faţă stresului…

Ar fi atât de multe de zis, încât dacă le enumăr pe toate iar ajung să îmi doresc să mă fac magistrat numa’ să pot ajunge şef la inspecţia judiciară. De aceea, mă opresc aici.

Redacţia Loieri: Încheiem cu tradiţionala întrebare retorică. Dacă DNA-ul e algocalminul corupţiei în România (îl iei şi a doua zi iar te doare capul), DIICOT-ul ce e? 🙂

Radu Chiriţă: Păi, ăla negru de respira greu era tac’su, mă!